LA JUMATATEA DRUMULUINe-am obisnuit sa ne aratam indiferenti sau poate
doar nestiutori in ceea ce priveste situatia copiilor cu handicap si/sau abandonati. Acesta poate datorita faptului ca, in timpul comunismului, statul rezolva problemele comunitatii fara implicarea acesteia, iar singura
sa masura de "ocrotire" a acestor copii a fost institutionalizarea si, implicit, izolarea. Progresele au inceput sa apara dupa 1990, in special prin interventia rerprezentantilor societatii civile,
organizatiilor neguvernamentale si prin cresterea interesului Consiliilor Judetene. Dupa 1997 s-au creat serviciile publice specializate la nivelul Consiliilor Judetene, autoritati ale administratiei publice capabile sa
sustina si alte activitati, in afara institutionalizarii. Reforma in acest domeniu a cuprins toata tara. Astazi exista un discurs politic clar in favoarea copiilor aflati in dificultate, a progresului in
diversificarea activitatilor desfasurate de autoritatile publice in favoarea lor. Astfel, protectia copilului a trecut de la nivel de interventie de tip ONG la nivel de politica de stat. Problemele sunt, din pacate,
departe de a fi pe deplin rezolvate: zeci de mii de copii sunt inca lipsiti de familie, de o viata normala, de participare la viata comunitatii. In primul rand, toate acestea sunt determinate de rezistenta la schimbare
de care dau dovada institutiile atunci cand este vorba de binele copiilor. De fapt, traditia comunista de institutionalizare si izolare a dezvoltat radacini adanci si foarte puternice. Este greu de acceptat ca, de 30 de
ani, in institutiile de stat se desfasoara o activitate fara rost sau chiar daunatoare copiilor. In al doilea rand, se adauga interesele personale sau de grup ale celor care au puterea de decizie, sau disputele dintre
persoane ca lideri ai unor autoritati: fiecare vrea mai mult, vrea sa le arate celorlalti ca el conduce o institutie mai mare, mai importanta. Iar numarul de copii si personal dau "PUTEREA". Mai sunt si presiunile
politice de genul: "Daca restructuram (pentru binele copiilor), cu personalul ce facem?" Si iata cum, pentru binele personalului, copiii raman tot acolo. In al treilea rand, vine lipsa de competenta si de resurse umane:
toate activitatile pe care noile servicii le-ar avea de sustinut nu au nici o traditie la nivelul administratiei. Din pacate, doar institutionalizarea are traditie... Nimeni nu intelege de ce este atat de necesar sa mai
si invatam. Si abia apoi, consideram noi, vin banii. Sau mai degraba lipsa lor… Punand in balanta, pe de o parte, masurile luate in favoarea copiilor si, de cealalta parte, problemele ce asteapta inca sa
fie rezolvate, constatam ca suntem pe undeva pe la jumatatea drumului. Este adevarat ca am facut progrese incontestabile, unele mai spectauloase decat ne asteptam, dar este la fel de adevarat ca mai avem mult. Si
trebuie sa ne grabim, pentru ca in fiecare an in care nu facem ceva sa schimbam traditia comunista mai pierdem o generatie de copii. Iar ei asteapta in institutii. Nu se pot face auziti, nu ne pot trage de maneca. Asa
ca trebuie sa mergem noi la ei! Elanul vine din reusitele noastre anterioare: copiii "scosi" de la Vanjulet, Stefanesti, Ungureni, Harlau, Horia au progresat uimitor doar in 6-12 luni, copiii incredintati sau plasati la
asistenti maternali profesionisti sunt considerati integrati social si le merge bine. Si exemplele pot continua. Un singur lucru ar fi de dorit: cei din domeniul "socialului" (protectia persoanelor cu handicap,
integrarea sociala a adultilor, protectia si ingrijirea batranilor) sa ne urmeze elanul nostru. Protectia copilului a deschis un nou drum: acela al serviciilor comunitare sustinute de autoritatile
publice locale sau judetene. Pe acest drum trebuie sa paseasca si ceilalti. |
